Elena avea 42 de ani când soțul ei a murit în urma unui accident de muncă.
A rămas singură cu trei băieți: Sorin avea 15 ani, Mihai 11, iar Dan abia împlinise șapte ani.
Din acel moment, viața femeii s-a împărțit între copii și muncă. Ziua lucra într-o croitorie, iar seara făcea curățenie în două scări de bloc. Uneori cosea haine pentru vecini până târziu, după ce băieții adormeau.
Nu și-a cumpărat niciodată o haină scumpă și nu a plecat în vacanță. Spunea că va avea timp pentru ea după ce copiii se vor pune pe picioare.
Anii au trecut.
Sorin a devenit agent imobiliar, Mihai și-a deschis un restaurant, iar Dan a plecat în străinătate. Fiecare avea propria familie, propriile datorii și propriile probleme.
Elena rămăsese singură în apartamentul în care îi crescuse.
La început, fiii veneau duminica. Apoi vizitele s-au rărit. În cele din urmă, telefonul devenise singura legătură dintre ei.
Într-o dimineață de iarnă, Elena a alunecat în baie și și-a fracturat șoldul. A fost găsită după câteva ore de o vecină.
La spital, cei trei fii au discutat despre ce urmau să facă.
— Nu poate rămâne singură, a spus Sorin.
— Eu sunt toată ziua la restaurant, a răspuns Mihai.
— Iar eu plec peste două zile din țară, a adăugat Dan.
Au ales un azil aflat la marginea orașului. Clădirea era curată, personalul părea atent, iar camerele aveau ferestre mari.
— Este numai până te recuperezi, i-a spus Sorin mamei sale.
Elena a încuviințat fără să protesteze.
În aceeași săptămână, băieții au golit apartamentul. Mobila a fost vândută, iar fotografiile, hainele și obiectele personale au fost puse într-un depozit închiriat.
La azil, Elena îi aștepta în fiecare duminică.
Dimineața își aranja părul, își punea bluza cea bună și așeza trei ciocolate pe noptieră.
În prima duminică nu a venit nimeni.
Nici în a doua.
După o lună, Sorin a sunat și i-a spus că era plecat într-o delegație. Mihai avea restaurantul plin, iar Dan promisese că o va vizita la următoarea întoarcere în țară.
Au trecut aproape doi ani.
În acest timp, Elena a legat o prietenie cu Andreea, o infirmieră de 29 de ani care își creștea singură fetița.
Andreea nu se limita la a-i aduce medicamentele. Se așeza lângă ea, îi asculta poveștile și îi citea ziarul. Uneori venea la serviciu cu fiica ei, Sofia, care desena la măsuța din camera Elenei.
Femeia îi păstra și ei câte o ciocolată.
— Nu trebuie să-mi aduceți nimic, îi spunea fetița.
— Copiii trebuie să găsească întotdeauna ceva dulce în casa unei bunici.
Într-o seară, Elena a rugat-o pe Andreea să formeze numărul lui Sorin. Voia să-i audă vocea.
Telefonul a sunat de mai multe ori, apoi apelul a fost respins.
— Probabil este ocupat, a spus Elena.
A doua zi l-a sunat pe Mihai. Acesta i-a promis că va veni duminică, dar nu a mai apărut.
Dan i-a trimis un mesaj scurt: „Te sun eu când ajung acasă.”
Nu a sunat.
Cu toate acestea, când fiii ei au avut nevoie de ajutor, Elena nu i-a refuzat.
Mihai risca să-și piardă restaurantul din cauza unor datorii. Sorin acumulase restanțe la credit și urma să rămână fără casă. Fiul lui Dan avea nevoie de o operație costisitoare.
Niciunul nu știa că mama lor moștenise de la o mătușă un teren aflat la marginea orașului. Zona se dezvoltase, iar valoarea proprietății crescuse considerabil.
Elena a vândut terenul și le-a plătit problemele fără să le spună de unde proveneau banii. A făcut plățile prin avocatul ei, sub forma unor ajutoare anonime sau împrumuturi achitate.
— După tot ce s-a întâmplat, încă vreți să îi ajutați? a întrebat-o avocatul.
— Sunt copiii mei. O mamă nu încetează să fie mamă doar pentru că fiii ei au uitat să mai fie fii.
Starea Elenei s-a înrăutățit într-o noapte de toamnă.
Andreea a rămas lângă ea după terminarea programului. A sunat fiecare dintre cei trei fii, dar niciunul nu a răspuns.
Elena a murit în somn, ținând-o de mână.
Când au aflat că exista un testament, cei trei frați s-au prezentat la biroul avocatului.
Știau despre teren și presupuneau că mama lor îl păstrase. Nu știau că fusese vândut.
Pe masă se aflau trei plicuri, o cutie metalică și o cheie.
— Mama dumneavoastră a cerut să primiți mai întâi aceste plicuri, le-a spus avocatul.
Mihai a deschis primul plic. În interior se afla dovada plății care îi salvase restaurantul.
Sorin a găsit documentele creditului achitat în numele său.
În plicul lui Dan se aflau facturile operației copilului său.
— Ea a plătit toate acestea? a întrebat Mihai.
— Da. A vândut terenul și a folosit cea mai mare parte a banilor pentru dumneavoastră.
Niciunul dintre frați nu a mai spus nimic.
Avocatul le-a întins cheia.
— Aceasta deschide depozitul în care ați pus lucrurile mamei dumneavoastră.
Au mers împreună acolo.
În interior au găsit trei cutii. Pe fiecare era scris numele unuia dintre ei.
Cutia lui Sorin conținea prima lui pereche de pantofi de școală și diploma de absolvire. În cutia lui Mihai se aflau caietul în care își scrisese primele rețete și șorțul purtat când învățase să gătească. Dan a găsit mașinuța lui preferată și toate scrisorile trimise mamei după plecarea din țară.
În cutia metalică se afla un aparat de înregistrare.
Au apăsat butonul.
Vocea Elenei a umplut încăperea:
— Dacă ascultați mesajul acesta, înseamnă că nu mai sunt. Nu v-am lăsat aur și nici atât de mulți bani pe cât probabil vă așteptați. V-am lăsat însă lucrurile pe care eu le-am considerat neprețuite.
După o scurtă pauză, femeia a continuat:
— Nu sunt supărată că m-ați dus la azil. Poate că acolo eram mai în siguranță. M-a durut doar că ați uitat să vă mai întoarceți.
Mihai și-a acoperit fața cu mâinile.
— V-am așteptat în fiecare duminică. Până la urmă, am înțeles că nu mai trebuie să aștept. Sper ca atunci când copiii voștri vor crește să nu simțiți ceea ce am simțit eu.
În testament mai rămăsese o sumă importantă.
Elena o împărțise în două.
O parte fusese donată azilului pentru amenajarea unei camere în care persoanele în vârstă să-și poată primi copiii și nepoții într-un cadru primitor.
Cealaltă parte îi fusese lăsată Sofiei, fiica Andreei, sub forma unui fond pentru studii.
— De ce ei? a întrebat Sorin.
Avocatul a deschis ultima scrisoare.
„Andreea mi-a oferit timpul pe care voi nu l-ați mai avut. Iar Sofia m-a făcut să mă simt din nou bunică. Nu le-am lăsat banii pentru că mi-ar fi fost familie. Au devenit familie pentru că au rămas lângă mine atunci când eram singură.”
În duminica următoare, Andreea a ajuns la azil și i-a găsit pe cei trei frați în camera mamei lor.
Sorin repara un dulap. Mihai adusese mâncare pentru rezidenți, iar Dan se așezase lângă un bătrân care nu primise nicio vizită de mai multe luni.
Nu puteau schimba trecutul și nu mai puteau recupera duminicile în care mama lor îi așteptase.
Dar puteau face ca alți oameni să nu mai privească în zadar către ușă.
Pe noptiera goală a Elenei se aflau trei ciocolate.
Câte una pentru fiecare fiu care venise, în sfârșit, să o viziteze.
