Cristina mergea prin piață cu o sacoșă în mână, grăbită și cu gândurile departe. Se oprise doar să ia câteva legume și să plece repede acasă. În jurul ei era agitația obișnuită de sâmbătă: voci, lăzi cu fructe, oameni care se înghesuiau, copii care alergau printre tarabe.
Tocmai se pregătea să plătească atunci când a auzit un glas subțire, limpede:
— Mama!
Cristina s-a întors instinctiv, convinsă că micuța strigă pe altcineva.
Dar nu.
O fetiță de vreo patru ani alerga direct spre ea, cu brațele deschise și lacrimi în ochi.
Înainte ca ea să poată reacționa, copilul s-a lipit de picioarele ei.
— Mama, te-am găsit!
Cristinei i s-au tăiat picioarele.
— Puiule… cred că m-ai încurcat… eu nu…
S-a oprit la jumătatea frazei.
Fetița ridicase capul spre ea.
Avea aceiași ochi ca ai ei. Aceeași nuanță ciudată de verde-cenușiu pe care Cristina o văzuse doar în oglindă toată viața. Iar când micuța și-a dat părul dintr-o parte, Cristina a rămas fără aer.
Pe gât, chiar sub ureche, avea un semn mic, maroniu.
În exact același loc în care îl avea și ea.
Cristina a dus mâna la propriul gât și a făcut un pas înapoi.
În clipa aceea, o femeie în vârstă a venit alergând printre tarabe.
— Iartă-mă, iartă-mă, a spus gâfâind. A scăpat de lângă mine…
Dar când a ridicat ochii spre Cristina, a încremenit.
A privit-o lung. Prea lung.
— Dumnezeule… a șoptit ea.
Cristina a simțit că amețește.
— Cine este copilul ăsta? De ce îmi spune mamă?
Femeia bătrână și-a dus palma la gură, apoi a început să plângă.
— Pentru că semeni leit cu fiica mea, a spus încet. Cu Bianca.
Cristina n-a înțeles nimic la început. Apoi femeia a explicat, cu glas rupt, chiar acolo, între tarabe.
Bianca murise cu două luni înainte, într-un accident. Fetița era fiica ei. O chema Daria. După moartea mamei, copilul rămăsese cu bunica și se uita zilnic la fotografii. Când o văzuse pe Cristina în piață, fusese convinsă că este mama ei.
Cristina ar fi vrut să creadă că totul e o simplă coincidență. Dar ochii. Semnul de pe gât. Chipul. Erau prea multe.
— Cine a fost tatăl Biancăi? a întrebat ea aproape în șoaptă.
Femeia a clătinat din cap.
— Bianca nu semăna cu nimeni din familie. Și nici eu n-am născut-o…
Cristina a ridicat brusc privirea.
— Ce înseamnă asta?
Bătrâna a înghițit greu.
— Am adoptat-o când era nou-născută. La maternitate, o asistentă mi-a spus că mai fusese încă o fetiță… una identică… dar care plecase în altă familie. Mi s-a cerut să tac. Atunci am fost fericită că am un copil și n-am întrebat mai mult. N-am știut niciodată cine a fost cealaltă.
Cristina simțea că nu mai aude piața din jur.
Toată viața ei fusese crescută de doi părinți care îi spuseseră că fusese „o minune târzie”, un copil venit după mulți ani. Nu-i vorbiseră niciodată despre adopție. Nici despre o soră.
— Eu… și Bianca… am fost surori? a întrebat cu greu.
Bătrâna a scos din geantă o fotografie mototolită. În ea era Bianca, zâmbind, cu Daria în brațe.
Cristina a simțit cum i se strânge inima.
Se vedea pe ea însăși.
Aceeași față. Aceeași privire. Același semn pe gât.
Nu mai era nicio îndoială.
Bianca fusese sora ei geamănă.
Despărțite la naștere. Trăiseră în același oraș ani la rând, fără să știe una de alta. Iar acum, după ce una murise, cealaltă o întâlnea prin fiica rămasă în urmă.
Daria s-a agățat din nou de mâna Cristinei.
— Mami…
Cristina s-a aplecat și a luat-o în brațe. A plâns acolo, în mijlocul pieței, fără să-i mai pese de nimeni.
Nu pentru că fetița o confundase.
Ci pentru că, pentru prima dată în viața ei, cineva venise spre ea purtând o parte din sângele ei și din trecutul ei.
În săptămânile care au urmat, Cristina a făcut teste, a căutat acte și a aflat adevărul întreg: fusese adoptată. Iar Bianca fusese sora ei geamănă, dată altei familii în aceeași zi.
Adevărul a durut.
Dar nu a venit gol.
A venit cu Daria.
Cristina a început să meargă des la bunica fetei. La început pentru acte, apoi pentru fotografii, apoi doar pentru că nu mai putea sta departe. Daria s-a lipit de ea repede. Îi spunea, uneori, „Cristina”, alteori „mama”, iar de fiecare dată femeia simțea un nod în gât.
După un an, bunica s-a îmbolnăvit grav.
Într-o seară, i-a prins mâna Cristinei și i-a spus:
— Dumnezeu nu ți-a dat copilul prin naștere. Ți l-a dat prin sânge și prin întoarcerea adevărului.
Când femeia s-a stins, Daria n-a plecat într-un centru și n-a ajuns la străini.
A rămas cu Cristina.
Iar Cristina, care toată viața crezuse că nu are copii, a înțeles într-un final că uneori familia nu intră în viața ta pe drumul obișnuit.
Uneori aleargă spre tine, în mijlocul pieței, și îți spune „mama”, înainte ca tu să afli cine ești cu adevărat.
