Preotul Ioan Istrati a povestit pe pagina lui de Facebook un episod tulburător, care i-a marcat întreaga existență, nu doar în calitate de preot.
Întâmplarea s-a petrecut la o maternitate, acolo unde a fost chemat să boteze un prunc care părea să nu mai apuce ziua de mâine.
Întâmplarea s-a petrecut la o maternitate, acolo unde a fost chemat să boteze un prunc care părea să nu mai apuce ziua de mâine.
După taina Botezului, ceva cu adevărat profund s-a întâmplat în salonul maternității.
“Intr- o zi Ilinca, o asistentă minune care m-a moşit pe mine, tot neamul meu şi copiii mei, m-a chemat de urgenţă la maternitate să botez un copilaş născut la şase luni, prematur, care era pe moarte.
M-am dus cu inima cât un purice, şi după ce m-au blindat cu papuci, mască, ochelari, cască, am intrat pe tărâmul războiului dintre viaţă şi moarte.
Zeci de bebeluşi născuţi la 5, 6 şi 7 luni, cu mii de fire şi furtunaşe, se zbăteau să treacă de hotarul morţii.
Unul era atât de mic, avea vreo 500 de grame cred, dar se scremea din toată fiinţa lui, încordându-şi mânuţele cât degetele mele mici.
Aşa plânge el, mi-a zis Ilinca.
Copilaşul bolnav, sub un kilogram, statea într-o măgăoaie electronică teribilă. Cu mănuşi l-am luat, plin de fire cum era, şi l-am botezat, udându-l cu apa sfințită.
Apoi cu o linguriță microscopică l-am împartăşit cu un miligram în care era Hristos întreg, Împăratul veacurilor.
“Copilul ăsta n-a pus un gram de la naştere, are insuficienţă respiratorie gravă, şi totuşi nu vrea să moară”. Aşteaptă să intre in raiul Bisericii, am zis eu.
Mi-am luat un scaun şi l-am privit îndeaproape pe pruncuşor, în incubator, preţ de câteva minute.
O pace adâncă era pe chipul lui. Dintr-o dată, şi-a întors capul spre mine şi mi-a oferit cel mai frumos zâmbet care există în univers. O poartă de lumină s-a deschis în inima mea. Eram tatăl lui spiritual, nu?