Cu numai trei zile înainte de nuntă, Diana a primit un telefon de la doamna Margareta, croitoreasa care trebuia să-i ajusteze rochia.

— Te rog să vii până la mine. Am găsit ceva și cred că trebuie să-l vezi personal.

— Este vreo problemă cu rochia?

— Nu cu rochia. Cu ceea ce era ascuns în ea.

Diana își cumpărase rochia cu două luni înainte dintr-un mic magazin cu articole vintage. Nu visase niciodată la o nuntă extravagantă, iar rochia albă, cu mâneci fine din dantelă, îi plăcuse din prima clipă.

Proprietara magazinului îi povestise că rochia fusese adusă în urmă cu aproape patru ani de o femeie care renunțase la nuntă. Nu fusese purtată niciodată și încă avea eticheta originală.

Când Diana a ajuns la atelier, doamna Margareta i-a arătat căptușeala desfăcută. Între cele două straturi de material găsise un bilețel împăturit și cusut cu ață albă.

Pe hârtie era scris:

„Dacă numele mirelui tău este Andrei Matei, nu ajunge la altar înainte să vorbești cu mine. El nu este omul pe care îl crezi.”

Sub mesaj se aflau un număr de telefon și un prenume: Ana.

Diana a citit de trei ori.

— Mirele tău nu se numește Andrei? a întrebat croitoreasa.

— Andrei Matei, a răspuns ea aproape în șoaptă.

În acea seară, Diana a așezat biletul în fața logodnicului său.

Pentru câteva secunde, Andrei a rămas nemișcat. Apoi a râs și a împins hârtia deoparte.

— Este o glumă. Rochia a stat ani întregi într-un magazin. Câte persoane cu numele Andrei Matei crezi că există?

— Atunci de ce ai pălit când ai citit?

— Pentru că ne căsătorim peste trei zile, iar tu vii cu asemenea absurdități.

Andrei s-a ridicat și a ieșit din cameră. Diana a observat că își luase telefonul cu el, deși până atunci îl lăsase pe masă.

În noaptea aceea, nu a dormit aproape deloc.

Dimineața a sunat la numărul de pe bilet. Telefonul a sunat mult, dar nu i-a răspuns nimeni.

După aproximativ zece minute a primit un mesaj:

„Tu ești femeia care a cumpărat rochia?”

Diana a răspuns imediat:

„Da. Mirele meu se numește Andrei Matei.”

Răspunsul a venit după câteva minute.

„Ne vedem în ziua nunții tale, la ora 11:00, în camera 214 de la Hotel Belvedere. Vino singură. Dacă Andrei află, nu voi mai putea să te ajut.”

Diana a încercat să sune din nou, dar telefonul fusese închis.

În dimineața nunții, mama și prietenele sale au ajutat-o să se pregătească. Toată lumea zâmbea, făcea fotografii și vorbea despre ceremonia care urma să înceapă la ora 13:00.

La 10:30, Diana le-a spus că avea nevoie de câteva minute singură. Și-a pus un palton lung peste rochia de mireasă, a luat mașina surorii sale și a plecat spre hotel.

La ora 11:05 se afla în fața camerei 214.

A bătut de două ori.

Ușa a fost deschisă de o femeie de aproximativ 35 de ani, cu părul prins și chipul obosit.

— Diana?

— Dumneavoastră sunteți Ana?

Femeia a privit pe coridor înainte să o lase să intre.

Pe pat se afla un dosar gros, iar pe masă era așezată o fotografie de nuntă. În imagine se afla Andrei, îmbrăcat într-un costum aproape identic cu cel pe care urma să-l poarte în acea zi.

Lângă el era Ana, îmbrăcată în aceeași rochie pe care Diana o purta acum.

— Nu înțeleg, a spus Diana. Proprietara magazinului mi-a spus că rochia nu fusese purtată.

— Fotografia a fost făcută în timpul probei. Nunta nu a mai avut loc.

Ana i-a explicat că îl cunoscuse pe Andrei cu cinci ani în urmă. Fusese atent, răbdător și păruse exact bărbatul pe care îl așteptase toată viața.

La mai puțin de un an, o ceruse în căsătorie.

Cu câteva săptămâni înainte de nuntă, Andrei o convinsese să semneze niște documente pentru o afacere pe care urmau să o înceapă împreună. Ana avea un apartament moștenit de la tatăl ei, iar Andrei susținea că imobilul trebuia trecut temporar drept garanție.

Din întâmplare, Ana discutase despre acte cu un prieten avocat. Acesta descoperise că documentele îi permiteau lui Andrei să contracteze un împrumut uriaș folosind apartamentul ei.

Când îl confruntase, Andrei dispăruse cu banii pe care îi investiseră deja în nuntă și afacere.

— De ce nu l-ai reclamat? a întrebat Diana.

— Am făcut-o. Dar multe acte aveau semnătura mea. El a susținut că știam ce semnez. A fost cercetat, însă nu am reușit să recuperez toți banii.

Ana vânduse rochia magazinului, dar înainte o dusese la croitorie și ascunsese biletul în căptușeală.

— Nu știam cine o va cumpăra, a continuat ea. Dar Andrei mi-a spus că îi place foarte mult modelul și că, dacă ne-am fi despărțit, ar fi vrut ca viitoarea lui soție să poarte una identică. Am ascuns mesajul fără să cred cu adevărat că va ajunge la cineva.

Diana s-a așezat pe marginea unui scaun.

Cu o săptămână înainte, Andrei o convinsese și pe ea să semneze documente pentru deschiderea unei pensiuni. Diana moștenise de la bunica sa o casă veche și un teren aflat într-o zonă turistică.

— Mi-a spus că sunt doar acte pentru firmă, a șoptit ea.

Ana a deschis dosarul. În interior erau copii după extrase bancare, contracte, mesaje și documente semnate de Andrei.

Pe ultima pagină se afla un contract recent, în care apărea adresa casei Dianei.

Lângă semnătura lui Andrei era trecut numele unei alte femei: Laura Matei.

— Cine este? a întrebat Diana.

— Soția lui.

Diana a ridicat brusc privirea.

Ana îi arătă o copie după certificatul de căsătorie. Andrei era căsătorit de aproape șapte ani. El și Laura nu locuiau împreună, însă nu divorțaseră niciodată.

Laura era cea care îl ajuta să deschidă firme și să mute banii obținuți de la femeile pe care le convingea să investească.

— Atunci cum urma să se căsătorească astăzi cu mine?

— Ceremonia civilă fusese amânată, nu-i așa?

Diana și-a amintit că Andrei insistase să organizeze mai întâi ceremonia religioasă și petrecerea. Susținuse că actele pentru cununia civilă nu fuseseră eliberate la timp și că urmau să rezolve totul după luna de miere.

În realitate, știa că nu se putea căsători legal cu ea.

La ora 12:10, telefonul Dianei a început să sune. Andrei voia să afle unde era.

Nu i-a răspuns.

A sunat-o pe sora sa și i-a cerut să-i cheme la hotel pe părinți și pe un avocat. Apoi a contactat poliția și banca la care fuseseră depuse actele.

Documentele nu fuseseră încă aprobate. Casa putea fi salvată dacă procedura era oprită în acea zi.

La ora 13:00, Andrei se afla în fața bisericii, înconjurat de invitați. Le spunea tuturor că mireasa întârzia din cauza unei probleme cu rochia.

Diana a ajuns după douăzeci de minute.

A coborât din mașină purtând rochia albă, dar nu avea buchetul în mână. Alături de ea se aflau Ana și avocatul.

Andrei a pălit când le-a văzut împreună.

— Diana, îți pot explica.

— Atunci începe cu soția ta, Laura.

Printre invitați s-a lăsat o liniște apăsătoare.

Andrei a încercat să o ia de mână, însă Diana s-a retras.

— Nu vei lua casa mea. Nu vei lua niciun ban. Iar astăzi nu va avea loc nicio nuntă.

Bărbatul a încercat să plece, dar în apropierea bisericii îl așteptau deja doi polițiști. Dovezile Anei și documentele depuse folosind proprietatea Dianei au dus la deschiderea unei noi anchete.

Câteva luni mai târziu, Diana a dus rochia înapoi la magazin.

Nu a vrut să o distrugă și nici să o păstreze. A rugat-o însă pe proprietară să nu o mai vândă ca rochie de mireasă.

Cu acordul Anei, materialul a fost folosit pentru realizarea mai multor rochițe oferite gratuit unor copii din familii fără posibilități.

Biletul găsit în căptușeală a rămas la Diana.

Nu ca amintire a nunții care nu mai avusese loc, ci ca dovadă că uneori un avertisment venit de la o persoană necunoscută poate apărea exact în momentul în care ai cea mai mare nevoie de el.